FOR ENGLISH SCROLL DOWN
Meet the artist – Adrian Piorescu, la Galeria CREART, în cadrul NAG
Sâmbătă, 4 octombrie 2025, începând cu ora 18:00, în cadrul Nopții Albe a Galeriilor, la Galeria CREART din București (Piața Alexandru Lahovari nr. 7), are loc „Meet the Artist”, eveniment conex al expoziției personale cu titlul „Sărmanul meu Yorick” a artistului vizual Adrian Piorescu, curatoare Ioana Iuna Șerban. Organizată de Primăria Capitalei, prin CREART – Centrul de Creație, Artă și Tradiție al Municipiului București, expoziția poate fi vizitată în perioada 4 septembrie – 31 octombrie 2025, la Galeria CREART.
Adrian Piorescu (n. 1997, Craiova) este absolvent al Universității Naționale de Artă din București, clasa profesorului Aurel Vlad, având o licență și un master în sculptură. În practica sa artistică explorează relația dintre umanitate, tehnologie și natură. A câștigat Marele Premiu la Ediția Națională – 2024 a „Premiilor Crama Oprișor pentru Desen Contemporan – Muzeul Național de Artă Contemporană din București” și în 2025 Premiul inaugural de achiziții – Muzeul Național de Artă Contemporană (MNAC), acordat în cadrul Târgului de Artă Contemporană RAD 2025.
Ioana Iuna Șerban (n. 1990, Brăila) este poetă, curator la MARe/Muzeul de Artă Recentăm și doctor în filologie/studii vizuale, cu o teză susținută la CESI/Centrul de Excelență în Studiul Imaginii în care analizează relația dintre text și imagine în arta contemporană. Expozițiile pe care le curatoriază investighează posibilitatea unor lumi și proiecțiile inerente pe care ni le facem. Are publicate trei volume de poezie, cel mai recent fiind „Fată întâlnește instituție” (2024, Vellant).
“Sărmanul meu Yorick, ai fost parte din acea tehnologie care ne-a dat divertisment infinit, distracție și distragere, troli și confuzie. S-a spus că e totul despre numere, apoi noi am uitat ce e acolo – sau poate n-am știut niciodată – apoi ne-am amintit iar când ne-am amintit, ne-am speriat și tot n-am înțeles.
Am crescut jucându-ne cu ce e acum adunat în tine:
• telecomanda care era mereu la tata când el stătea pe canapea și noi i-o șterpeleam să mutăm pe Cartoon când începea Jonny Quest;
• telefonul pătrățos cu taste pe care l-au adus acasă într-o zi și l-a înlocuit pe cel cu rotiță și care a și dispărut într-o cutie, unde mai apoi a dispărut și celălalt;
• unitatea centrală a primului calculator primit care trona în sufragerie, alb, mirosea puternic a un soi de plastic, un miros nou în casa noastră, cu monitorul mare, mouse-ul și tastatura părea un general care așteaptă să fie servit, zumzăiam în jurul lui, nu știa să facă prea multe;
• tableta cu design versatil, pentru adulții care deveniserăm, pe care aveam acces nelimitat și abonament la câteva tipuri de site-uri și jocuri, nu toate legale sau decente, dar tot Solitaire ne amintea de vremea în care ce se vedea era mai aproape de aparatura brută.
Așadar, am crescut jucându-ne cu procesoare care conduceau aceste device-uri și cărora poate generații următoare li se vor ruga păgân – sau le vor demoniza, totuna. Dar cel mai probabil în scurt timp vor deveni decor.
Acces nelimitat: acesta a fost divertismentul infinit. Sau așa l-am crezut noi. Puteam accesa orice, puteam intra peste tot sau accesul ne era condus/condiționat? De fapt, la un moment dat, totul a fost la liber, dar pur și simplu se derula în gol și prea puțin mai aveai ce găsi relevant. Cele mai recente dintre aceste plăci de bază lucrau la un internet ca o necropolă prin care poți merge zile în șir dând de tot felul de lucruri și practic fără să dai peste nimic. Erau reclame într-o lume în care scăzuse puterea de cumpărare, dar nici n-ar fi fost asta problema, ci faptul că aceste ads simulau un creier, o prezență, la care alte ads de tip boți-terapeuți le făceau terapie. Erau troli care simulau conversațiile și interacțiunile. Erau micro-programe care simulau situații ca-n reality show-uri. Erau useri care preferau și asta. Și între toate, plăcerea rămânea încă instinctuală, doar că încetinită. Și acum le găsim adunate pe toate acestea aici, în acest super-cap, mother of motherboards, nici cu totul vindecați, nici conștienți, doar melancolici, ne lipsesc întrucâtva tipurile de manipulare, încă sperăm ca un procesor să refacă amintirile copilăriei noastre
să se simtă reale.” – Ioana Iuna Șerban
Construită pe formatul unui white box, Galeria CREART este un spațiu expozițional dedicat artei contemporane, cu solo show-uri ale unor nume consacrate, dar și ale unor artiști emergenți.
CREART – Centrul de Creație, Artă și Tradiție al Municipiului București este o instituție publică de cultură care are ca misiune principală promovarea și susținerea valorilor culturale românești, atât la nivel local, cât și internațional. Acționând ca un veritabil ambasador cultural al Capitalei, CREART creează și dezvoltă branduri culturale durabile pentru București și România, îmbinând tradiția cu inovația artistică. Instituția gestionează spații culturale emblematice precum Teatrelli – dedicat artelor performative contemporane, Grădina cu Filme – spațiu estival pentru cinema, muzică și dezbateri, și Galeria Creart – platformă pentru arta vizuală contemporană recunoscută internațional. Prin evenimente de amploare precum iMapp Bucharest, Târgul de Crăciun sau Festivalul Internațional de Folclor, dar și prin sprijinirea tinerilor artiști și a inițiativelor independente, CREART contribuie la integrarea Bucureștiului în rețeaua marilor orașe culturale ale lumii, consolidând în același timp identitatea culturală autohtonă.
Meet the artist – Adrian Piorescu, at the CREART Gallery, within the NAG
‘My poor Yorick, you were part of that technology that gave us endless entertainment, fun, and distraction, trolls, and confusion. It was said that it was all about numbers, then we forgot what was there—or maybe we never knew—then we remembered, and when we remembered, we got scared and still didn’t understand.
We grew up playing with what is now gathered in you:
• the remote control that was always with Dad when he sat on the couch and we would steal it to switch to Cartoon when Jonny Quest started;
• the square phone with buttons that they brought home one day and replaced the one with the dial, and which disappeared into a box, where the other one later disappeared too;
• the central unit of the first computer we got, which sat enthroned in the living room, white, smelling strongly of a kind of plastic, a new smell in our house, with its large monitor, mouse, and keyboard, it looked like a general waiting to be served, we buzzed around it, it didn’t know how to do much;
• the tablet with a versatile design, for the adults we had become, to which we had unlimited access and a subscription to several types of websites and games, not all of them legal or decent, but Solitaire still reminded us of the time when what we saw was closer to raw hardware.
So, we grew up playing with the processors that powered these devices, and which future generations may worship—or demonize, it’s all the same. But most likely, they will soon become decoration.
Unlimited access: that was infinite entertainment. Or so we thought. Could we access anything, could we go anywhere, or was our access controlled/conditional? In fact, at one point, everything was free, but it was simply running on empty and there was little left to find relevant. The most recent of these motherboards worked on an internet like a necropolis where you could spend days on end coming across all sorts of things and practically never finding anything. There were advertisements in a world where purchasing power had declined, but that wasn’t even the problem. The problem was that these ads simulated a brain, a presence, which other bot-therapist ads were treating. There were trolls that simulated conversations and interactions. There were micro-programs that simulated situations like in reality shows. There were users who preferred that too.
And among all of this, pleasure remained instinctual, only slowed down.
And now we find all of these gathered here, in this super-brain, mother of motherboards, neither completely healed nor conscious, just melancholic, somehow missing the types of manipulation, still hoping that a processor will recreate our childhood memories to feel real.’ – curatorial text by Ioana Iuna Șerban
Adrian Piorescu (b. 1997, Craiova) graduated from the National University of Arts in Bucharest under the guidance of Professor Aurel Vlad and holds a bachelor’s and master’s degree in sculpture. In his artistic practice, he explores the relationship between humanity, technology, and nature. He won the Grand Prize at the National Edition – 2024 of the “Crama Oprișor Awards for Contemporary Drawing – National Museum of Contemporary Art in Bucharest” and in 2025 the inaugural Acquisition Award – National Museum of Contemporary Art (MNAC), awarded at the RAD 2025 Contemporary Art Fair. Ioana Iuna Șerban (b. 1990, Brăila) is a poet, curator at MARe/Museum of Recent Art, and holds a PhD in philology/visual studies, with a thesis defended at CESI/Center of Excellence in Image Studies, in which she analyzes the relationship between text and image in contemporary art. The exhibitions she curates investigate the possibility of worlds and the inherent projections we make about them. She has published three volumes of poetry, the most recent being “Girl Meets Institution” (2024, Vellant).
